De toamna pe Cheile Nerei

Aman sa scriu despre Grecia pentru ca am prea mult de scris, prea multe povesti frumoase cu parfum de
vacanta. Mergem mai aproape azi, mai pe Cheile Nerei, un loc drag pe care l-am vizitat de nenumarate ori si de care ma leaga multe amintiri placute. Afara e cald, mai cald decat de obicei...vreme de tricou la inceput de Octombrie, e weekend si nu e vreme de stat in casa. Nu cu mult timp in urma am lasat plajele din Grecia undeva departe iar dorinta de inca o aventura e acolo, isi face loc in sufletul meu ca un vierme intr-un mar copt. Sambata cu chiu cu vai ne punem in miscare dupa orele pranzului cu destinatia Sasca Romana, o locatie accesibila pentru cei din Timisoara situata la doar 2 ore distanta cu masina (sau mai putin pentru cei ce se simt piloti de curse). Drumul e intins si liber, muzica e buna iar masina ajunge numaidecat la Moravita unde cotim la stanga...de aici incepe un drum bombardat cu cratere imense care ar zgudui si un tanc, masina rezista, coafura la fel :), iar o ora mai tarziu ne facem intrarea in Sasca. Peisaj de toamna, cativa sateni pe ulita iar noi tragem la magazinul satului pentru aprovizionare si ceva indicatii pretioase.
Gasim vin, alune si ceva bere pentru ca deh...niciodata nu e destula. Avem o harta desenata mai ceva ca harta comorilor, cu casa unde trebuie sa ne cazam peste noapte. Trecem peste un podet, peste inca unul, este un izvor...nu facem stanga, dar mergem inainte...cred ca ne-am ratacit. Intr-un final niste sateni ne indruma pe calea cea buna si inainte de inserat suntem instalati cu gratar, bagaje si mancare cat pentru 2 saptamani. Noapte de vara pe chei, cu un foc ce arde mocnit si un cer senin cum doar la munte vezi, mi-era dor sa fac un foc de tabara chiar si unul mic si pricajit ca al nostru. Imi lipsea caldura focului, sa aud cum troznesc lemnele si sa i privesc licarirea cum se reflecta in ochii persoanei de langa mine. Sasca Romana e un sat ce pare uitat de lume, cate o pensiune ici si colo, cate o casa de vacanta si sateni ce isi vad de viata lor tihnita si simpla din muntii Banatului, deci nu deranjam pe nimeni cu muzica noastra data mai tare si povestile din jurul focului. Atipesc spre dimineata dupa un film de groaza care nu m-a prea speriat dar incalzit bine de la focul ce tocmai s-a stins.

Ziua urmatoare suntem decisi pe un traseu montan, dar ne urnim greu din loc...e Duminica si nici macar
satenii nu lucreaza, se merge la Biserica. Noi ne trezim tarziu... fac un drum pana la izvor sa iau apa si pana la orele pranzului reusim sa mancam resturile de la gratar si sa strangem totul de prin curte ca sa lasam locul asa cum l-am gasit, neatins de vreme, fara tehnologie si cu multa liniste. Nu ma aflu pentru prima oara pe Cheile Nerei, am facut si traseul spre Lacul Dracului, si Cascada Beusnitei sau Ochiul Bei. Am experimentat de toate, de la rafting, la mers prin ploaie pe o furtuna de vara cu traznete si fulgere care credeam ca o sa ne prajeasca ca pe niste alune, sau carat bicicleta in spate prin tunelele de calcar asemeni unor oameni cu prea putina minte dar multa dorinta de aventura. Am stat la cort nu mai devreme de vara asta la intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului...deci nu te poti plictisi pe Nera. Kinga nu a vazut Lacul Dracului, si avand inca 7 ore de lumina ne indreptam intr-acolo. Vreau sa fiu erou, omul muntelui, si din amintiri sugerez o ruta mai scurta care ne duce spre lac nu de la Cantonul Damian ca tot omul normal ci din Sopotul Nou. GPS-ul arata 28km deci o nimica toata imi zic eu in sinea mea. Dupa cativa kilometrii asfaltul se termina abrubt si apoi timp de
20km am tot sperat sa devina din nou realitate. Am trecut prin padure pe un drum forestier unde cei 140 de cai ai masinii s-au intalnit cu niste caluti veritabili si am profitat la maxim de capacitatile 4x4 pe portiunile cu pietris. Un drum practicabil in curs de amenajare (a se intelege asfaltare pe ici si colo in locurile esentiale) dar care ne-a luat undeva la aproape 2 ore. Trecem de ceva gaste ratacite pana sa rasara in fata noastra o casa izolata un semn de civilizatie si ca totusi suntem pe drumul cel bun. Un nene iese intr-un final la poarta, striga pe caini si pe un ton molcolm si apasat ne spune ca nu mai avem mult, exact cand eram gata gata sa ne dam batuti iar speranta se stingea ca focul meu pricajit. Masina merge curand din nou pe asfalt iar intr-un final ne parcam la cealalta intrare in Parcul National. Traseul marcat cu banda rosie e cel ce trebuie urmat spre lac iar noi uitam de drumul plin de peripetii.

Motanul si a lui gasca de bodyguarzi imblaniti ies in calea noastra insotindu-ne pe o buna bucata de drum. Traseul e unul usor cu multe porti de lemn facute pesemne pentru a opri animalele si ca delimiteze proprietatile private (din cand in cand mai dam de case si "turme" de caini care te cam fugaresc in timp ce localnicii se uita impasibili). Pasii ne duc prin padure, apoi trecem printr-o poiana mare plina cu capite. Spre capatul poienii drumul se transforma intr-o poteca, care conduce spre o punte suspendata peste apele Nerei ("placerea" oamenilor cu rau de inaltime ca mine), unde raul trebuie trecut pe malul stang. Urmeaza urcusul pieptis al Culmii Lacului exact cand crezi ca ai ajuns, trecand pe langa Moara lui Untan pana la o intersectie. Aici, traseul prin Cheile Nerei se intersecteaza cu traseul Carbunari - Lacul Dracului (marcat cu bandă albastra). Asadar, din acest punct trebuie urmat marcajul banda albastra pe o poteca ce coboara accentuat. Efortul merita pentru ca dupa 20 de minute in care simti din nou gustul gratarului din ziua precedenta, ajungi sa vezi frumosul lac. Nu cu mult timp in urma, Lacul Dracului era un lac subteran, aparut la suprafata dupa ce tavanul pesterii care il acoperea s-a prabusit, dand nastere celui mai mare lac carstic de pe plaiurile mioritice, desfasurat pe o suprafata de aproximativ 700 metri patrati. Un lac inconjurat de legende, care au sau nu un sambure de adevar. Desi adancimea maxima a lacului nu depaseste 10 metri, localnicii spun ca Lacul Dracului este un lac fara fund, in spatele caruia se ascund mai multe tunele subterane. O alta legenda este chiar cea care a dat numele lacului, sustinand ca in acest lac s-ar fi aruncat dracul dupa ce a fost umilit in fata unui batran localnic, pierzand un pariu facut cu acesta.

Obiectiv indeplinit, facem poze ne relaxam si apoi facem ceea ce face orice turist ne indreptam de unde am venit. Se lasa noaptea si odata cu ea si o ceata densa iar filmul de groaza din noaptea precedenta devine mai putin inspaimantator decat zgomotele padurii. Regasim masina acolo unde am lasat-o iar de data asta avem asfalt din Sopotul Nou pana in Bozovici via Dalboset (nu unul de calitate dar destul cat sa ajungem cu bine). Din Bozovici drumul e infinit mai bun pana in Resita, pitoresc si plin de serpentine, aproape ca imi pare rau ca ne-a prins noaptea si nu putem admira peisajul. Va recomand Cheile Nerei din primavara pana toamna tarziu alaturi de companie placuta asa cum am avut si eu. Veti fi mereu surprinsi, iar ca traseu eu va propun sa mergeti pe la Cantonul Damian, accesibil mult mai usor cu masina si mai spectaculos mergand direct prin Chei.

Pe data viitoare.